Parohia Moscu (Tg.Bujor)

[ Mesaje noi · Membrii · Regulamentul forumului · Căutare · RSS ]
  • Pagina 1 din 1
  • 1
Forum » Test category » Nelămuriri şi sfaturi duhovniceşti » Căderea omului în păcat (De ce a trebuit ca Adam si Eva să cadă în păcat?)
Căderea omului în păcat
marianData: Vineri, 13-Mai-31, 17:50:43 | Mesaj # 1
Locotenent
Grup: Utilizatori
Mesaje: 52
Premii: 1
Reputaţie: 0
Status: Neconectat
seara buna parinte ionut...as dori sa va propun pentru inceput ceva legat de geneza...de ce credeti ca dumnezeu dupa ce a creat primii oameni a prevazut aceasta posibilitate a caderii omului in pacat in loc sa anuleze din start aceasta ocazie si deci a evita toata suita de probleme cu care s au confruntat oamenii ulterior?...in rai totul era perfect si omul traia in comuniune deplina cu creatorul sau...comiterea pacatului originar a insemnat mostenirea acestuia de catre toti cei nascuti ulterior din neam in neam cel putin pina la potopul lui noe cind s a curatat pamintul...dupa acest fenomen omenirea a continuat sa mosteneasca pacatul originar la nastere?...sau care este semnificatia si impactul pacatului originar asuora noastra?...este omul stapin pe destinul sau sau dumnezeu?...la fel mostenirea pacatelor inaintasilor de catre urmasi...se limiteaza aceasta mostenire doar la incalcarea poruncii a 2 a a decalogului ca mai jos sau e valabila pentru orice pacat al inaintasului meu? ...cum putem curata acest pacat pentru a avea o viata implinita? ...am atasat si versetul de mai jos...va multumesc anticipat si doamne ajuta!

Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul.

Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

(Exodul 20:4-6)
 
AdministratorData: Vineri, 13-Mai-31, 22:09:16 | Mesaj # 2
Sergent
Grup: Administratori
Mesaje: 25
Premii: 0
Reputaţie: 1
Status: Neconectat
Bună seara, domnule Marian! În cursul zilei de astăzi chiar mi-a venit în gând să propun ca teme de discuție diverse aspecte cuprinse în conținutul Sfintei Scripturi, pentru că totul trebuie să se înceapă și să se încheie prin cuvântul lui Dumnezeu, păstrat și transmis în Biblie. Tema propusă de domnia voastră este una extrem de amplă și de o complexitate extraordinară.
Mai întâi trebuie să răspundem la următoarea întrebare: care a fost scopul creației lumii în general și mai ales al omului, în particular? Oare avea nevoie Dumnezeu de materie? Nu trebuie să uităm un lucru: deși ideea Dumnezeului întreit în persoane a fost dezvoltată, propovăduită și împărtășită deschis în perioada neotestamentară, ea a existat dintotdeauna, și nu doar ca idee, ci ca existență în sine. În consecință trebuie să conștientizăm că Dumnezeu fiind întreit în persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, nu avea nevoie o altă entitate pentru a desăvârși comuniunea, motiv pentru care, creația lumii nu este altceva decât o formă de manifestare superioară a iubirii dumnezeiești. În consecință, lumea a fost creată pentru a se bucura de darurile lui Dumnezeu. Omul, ca și cunună a creației, a fost conceput ca principal primitor al izvorului nemăsurat de daruri ce-și au originea în ființa divină.

Așa cum afirmați și domnia voastră, în Grădina Edenului Dumnezeu a oferit omului tot ceea ce avea nevoie pentru o viață fericită și lipsită de orice fel de grijă. Omul era înzestrat cu puteri și calități pe care ne este greu acum să le anticipăm, însă, darul cel mai mare mare oferit de Dumnezeu omului a fost liberul arbitru. Din nefericire în zilele noastre s-a denaturat extrem de mult sensul real al libertății, considerându-se că libertatea presupune să faci ce vrei și când vrei, fără a lua în calcul pe ceilalți din jur și fără a analiza consecințele faptelor. Adevărata libertate e aceea care nu robește persoana sub nicio formă și care nu afectează în vreun fel pe ceilalți. Întorcându-ne la căderea protopărinților noștri, raportându-ne la acest aspect, putem înțelege că adevărata greșeală a omului nu a fost nici faptul că a mâncat dintr-un fruct oprit și nici că nu a ascultat de o poruncă a lui Dumnezeu, prin neînfrânare, ci faptul că a dorit să fie ca Dumnezeu, dar fără ajutorul lui Dumnezeu. Prin urmare, primul păcat al omului a fost dorința de autonomie, cauzată de o doză uriașă de egoism, refuzând comuniunea cu ceilalți.
Acesta este păcatul strămoșesc, care se moștenește din generație în generație, fiind propriu ființei umane. Copilul nu primește la naștere păcate ale părinților ci doar păcatul strămoșesc, dar acesta este șters prin baia rituală a Sfântului Botez, prin întreita afundare în apa sfințită, ca simbol al nașterii celei de-a doua, din apă și din Duh. După botez omul nu mai are niciun fel de păcat, devenind pur asemenea îngerilor, dar, prin fire, păstrându-și firea pervertită și înclinată spre păcat.
 
AdministratorData: Vineri, 13-Mai-31, 22:12:36 | Mesaj # 3
Sergent
Grup: Administratori
Mesaje: 25
Premii: 0
Reputaţie: 1
Status: Neconectat
Înceea ce privește textul pe care l-ați adus în discuție trebuie să subliniem un aspect extrem de important: fiecare cuvânt al Sfintei Scripturi are legătură strânsă cu întregul său, iar un text lămurește pe altul, textul nu trebuie scos din întreg pentru a fi înțeles. Fiecare perioadă a istoriei omenirii a avut particularitățile sale. În linii mari, păstrând discuția pe făgașul nostru, raportarea omului față de Dumnezeu a fost diferită în cele două mari perioade: Noul și Vechiul Testament. Până la întruparea Mântuitorului Hristos Dumnezeu era văzut ca o entitate necruțătoare, neiertătoare, gata de a pedepsi orice greșeală, aspră și dreaptă (a se vedea pentru exemplificare Legea talionului: dinte pentru dinte și ochi pentru ochi, iar lista ar putea continua cu multe alte exemple), pe când după Pogorârea Sfântului Duh ființa divină este percepută ca fiind îngăduitoare, iertătoare, gata oricând a face concesii și de a depăși logica "firească" a lucrurilor. De ce așa? Oare Dumnezeu nu este neschimbabil? Ba da, dar oamenii sunt diferiți și reacționează diferit în aceleași circumstanțe. La început omul căuta să schimbe ceva în viața lui doar de frica pedepsei (a se vedea de exemplu reacția locuitorilor din cetatea Ninive din timpul lui Iov), dar asta nu înseamnă că Dumnezeu este nedrept și că pedepsește la fel pe cei vinovați cu cei nevinovați. Această idee este suportul pe care a fost concepută teoria predestinației la cultele neoprotestante. Nu Dumnezeu hotărăște destinul omului, ci omul și-l făurește prin deciziile pe care le ia și prin faptele sale. Prin urmare, ajungem la același punct din care am plecat: libertatea, ca dar suprem și permanent al lui Dumnezeu pentru omenire. Și nu trebuie să uităm un lucru: binele eliberează iar răul robește.
Ca o concluzie: pentru a fi cu adevărat liberi și pentru a rămâne în comuniune permanentă cu Ființa divină omul este dator să facă numai ceea ce este bine, uitând de sine și dăruindu-se cu toată ființa celorlați: "Cel care își iubește sufletul său acela îl va pierde, iar cel ce își va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va păstra pentru viața cea veșnică" (Marcu 8, 35).
 
marianData: Sâmbătă, 13-Iun-01, 12:16:49 | Mesaj # 4
Locotenent
Grup: Utilizatori
Mesaje: 52
Premii: 1
Reputaţie: 0
Status: Neconectat
buna dimineata din nou...momentan suntem doar noi doi pe forum dar sper sa mai vina semeni ca sint subiecte mai mult decit utile si interesante...bun mesajul dumneavoastra de mai sus si va multumesc...as dori sa va intreb in continuare cum explicati faptul ca unii copii mor in diverse imprejuyrari gen boli incurabile, accidente auto, innec etc lasind in sufletul parintilor goluri de neumplut...pentru ce au platit acei copii de vreme ce fiind la virste fragede n au avut discernamint cind au comis pacate sau greseli din care sa li se traga pedeapsa mortii?sau mai bine zis care este cauza aparitiei bolilor sau suferintelor de tot felul in viata omului care in final sa determine moartea ca pedeapsa?ori cum trebuie vazute astfel de evenimente-ca pedeapsa pentru acei copii sau pentru parintii acestora?moartea trebuie vazuta ca o pedeapsa sau dimpotriva ca o reintoarcere cu sufletul la creator si trupul in pamintul din care a fost scos?unde merg sufletele celor drepti si unde a celorlalti?realizez ca e o intrebare la care poate nimeni n are raspuns exact dar biserica are explicatii bazate pe insusi cuvintul lui dumnezeu...va multumesc frumos si la multi ani de ziua copilului!
 
AdministratorData: Sâmbătă, 13-Iun-01, 22:09:56 | Mesaj # 5
Sergent
Grup: Administratori
Mesaje: 25
Premii: 0
Reputaţie: 1
Status: Neconectat
Pentru a aborda problema bolii și a suferinței trebuie săprivim din două unghiuri diferite: cel trupesc și material și cel duhovnicesc.
Dacă analizăm această temă din punctul de vedere al ființei legate numai de materie atunci cu siguranță atât boala cât și suferința sunt aspecte injuste și înspăimântătoare pentru că omul tinde din ce în ce mai mult să caute cu orice preț satisfacerea imediată a propriilor plăceri și de a căuta orice mijloc de a îndepărta durerea. Privind astfel nu putem concluziona altfel decât că boala și suferința nu fac altceva decât să sfărâme fericirea omului. Astfel, căutând scopul existențial al omului trupesc vom afla că este strâns legat de aceste două mari repere: satisfacerea imediată a plăcerilor și fuga de durere. Dacă vom căuta să vedem ce este moartea pentru omul trupesc vom vedea că ea reprezintă un act injust și nefiresc prin care omul îți încheie existența definitiv și iremediabil. Dacă privim din punct de vedere duhovnicesc vom vedea că lucrurile surprind o cu totul altă perspectivă pentru că boala trupului nu afectează integritatea duhovnicească a persoanei. Creștinul conștientizează că viața omului este lupta cu suferința, neajunsurile și greutățile, că fiecare om trebuie să treacă prin ele pentru a se apropia mai mult de Dumnezeu. Mântuitorul Hristos spunea ucenicilor Săi: De voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Pentru omul
duhovnicesc, care dorește permanent apropierea de Dumnezeu, moartea nu este un lucru nefiresc și injust, ci este trecerea din lumea efemeră și perisabilă spre lumea veșnică și neschimbătoare, este momentul întâlnirii creației cu Creatorul său. Pentru omul duhovnicesc boala și suferința sunt trepte ce duc spre veșnicie.
În ceea ce privește justificarea suferinței și a morții copiilor nevinovați și fără vreo vină, nu pot spune decât că încercăm să pătrundem înțelepciunea lui Dumnezeu cu mintea noastră pervertită și înclinată spre păcat și subiectivism. Pentru oamenii trupești răspunsul ar fi următorul: trăind într-o societate consumistă în care nu-și mai găsesc locul valorile și naturalul, hrănindu-ne cu surogate, trebuie să plătim tribut, iar acesta este tributul cel mai greu: plătim cu sănătatea noastră și cu proprii noștri copii. Ce poate fi mai cumplit decât asta? Pentru omul duhovnicesc lucrurile sunt mult mai simple pentru că prin moarte copilul, și omul, în general, merge spre o existență superioară
.
 
marianData: Luni, 13-Iun-03, 11:55:02 | Mesaj # 6
Locotenent
Grup: Utilizatori
Mesaje: 52
Premii: 1
Reputaţie: 0
Status: Neconectat
buna dimineata...va multumesc din nou pentru raspunsul bine argumentat...speram sa se alature si altii-macar o persoana-sa fie si mai interesant...doamne ajuta!
 
AdministratorData: Luni, 13-Iun-03, 19:55:04 | Mesaj # 7
Sergent
Grup: Administratori
Mesaje: 25
Premii: 0
Reputaţie: 1
Status: Neconectat
Aș dori să vă invit la o provocare: ce credeți că se întâmplă cu omul după moartea acestuia?  rolleyes
 
marianData: Marţi, 13-Iun-04, 12:36:12 | Mesaj # 8
Locotenent
Grup: Utilizatori
Mesaje: 52
Premii: 1
Reputaţie: 0
Status: Neconectat
ziua buna parinte ionut...din lecturile mele din si legate de biblie am inteles ca dupa moartea trupului acesta merge in pamintul din care a fost creat fara discutie...sufletul are 2 destinatii in functie de credinta individului respectiv...cei care au crezut si marturisit pe isus ca mesia si automat au implinit pe cit este omeneste posibil cuvintul lui dumnezeu din biblie in viata sa paminteasca vor merge in rai unde asteapta judecata de apoi in armonie cu dumnezeu...cei situati la polul opus merg cu sufletul in iad unde se chinuie tot pina la judecata de apoi...a 2 a si ultima venire a lui hristos pe pamint marcheaza momentul judecatii de apoi cind toti oamenii care au trait vreodata pe pamint vor invia si si vor lua sufletele in trup apoi alaturi de cei aflati in viata la vremea respectiva merg la judecata mielului isus si unde prima categorie vor primi confirmarea vietii vesnice in armonie cu dumnezeu iar a 2 a parte vor pieri pe vecie in chinuri alaturi de diavol si slujitorii sai...dumneavoastra ce credeti?doamne ajuta!
 
AdministratorData: Duminică, 13-Iun-09, 18:09:45 | Mesaj # 9
Sergent
Grup: Administratori
Mesaje: 25
Premii: 0
Reputaţie: 1
Status: Neconectat
Bine ne-am regăsit! Mă bucur nespus de mult că sunt persoane dornice de a afla  cât mai multe lucruri despre scopul real și autentic al viețuirii omului pe pământ! respect Întorcându-ne la tema discuției noastre, vin să confirm ceea ce ați adăugat dumneavoastră. Conform învățăturii de credință a Bisericii Ortodoxe, după încheierea vieții pământești, sufletul se desparte de trup, după care trupul se întoarce în pământul din care a fost creat (pe baza acestei învățături de credință este fundamentată și doctrina conform căreia nu este acceptată incinerarea, ci doar înhumarea), iar sufletul omului merge către Creatorul său. În primele 40 de zile de după moarte sufletul rămâne pe pământ pentru a-și lua rămas bun de la locurile prin care a trăit și de la oamenii pe care ia avut alături! cry La 40 de zile de la încheierea vieții pământești sufletul merge către tronul de judecată a lui Dumnezeu pentru a da socoteală de toate lucrurile făcute, cuvintele rostite și gândurile avute. În funcție de rezultatul acestei judecăți (în consecință, în funcție de lucrurile bune sau rele făcute pe parcursul întregii vieți) sufletul merge fie spre Rai, fie spre Iad. Aceasta este prima judecată a sufletului, numită judecata particulară, numită așa datorită faptului că acum fiecare om este judecat singur pentru ceea ce a făcut.
Foarte bine spuneați dumneavoastră, la a doua venire a lui Hristos, moment mai cunoscut sub numele de Parusie sau de Apocalipsă (înțeles ca moment de extincție a întregii lumi dont , și nu unul de transfigurare a lumii create și scoaterea ei de sub influența legilor naturale ale fizicii), întreaga omenire, începând cu primii oameni Adam și Eva, vor fi chemați din nou în fața tronului de judecată a lui Dumnezeu la Judecata Universală, în care vor fi judecați toși oamenii nu doar pentru lucrurile pe care le-au făcut ci și pentru a cântări consecințele tuturor faptelor asupra celorlalți din jur! Întrebarea care se pune este următoarea? Care este rostul acestei Judecăți Universale? Sentința de la Judecata Particulară se mai poate schimba la Judecata Universală? Răspunsul este unul singur: cu siguranță! Pentru aceasta o importanță deosebită o au două aspecte extrem de importante: consecințele faptelor omului asupra celor din jur, precum și rugăciunile însoțite de milosteniile făcute de cei vii pentru cei adormiți. La această Judecată, sufletul se înfățișează și cu trupul  pământesc transfigurat, după care primește sentința definitivă a lui Dumnezeu: petrecerea cu Sfinții în Împărăția Cerurilor sau chinurile veșnice împreună cu forțele malefice, în străfundurile Iadului.
Vă propun o nouă provocare: cum credeți dumneavoastră că este Raiul și Iadul?
 
marianData: Marţi, 13-Iun-11, 22:10:36 | Mesaj # 10
Locotenent
Grup: Utilizatori
Mesaje: 52
Premii: 1
Reputaţie: 0
Status: Neconectat
seara buna parinte...pentru mine subiectul religie versus stiinta este un hobi de baza alaturi de calatorii...daca nu ne pasa de soarta noastra pe pamint atunci de ce mai traim?eu intelesesem ca de fapt omul este deja judecat inca din timpul vietii pamintesti fata de faptul ca a crezut si marturisit ori ba ca isus hristos e mesia...pentru faptele noastre din timpul vietii hristos deja a platit prin crucificare asadar doar marturisirea de credinta se ia in calcul la judecata de apoi evident concretizata de fapte, vorbe si ginduri...nici nu se poate ca un om nascut din nou sa nu urmeze pe cit posibil cuvintul lui dumnezeu in viata de zi cu zi caci constiinta i dicteaza acest lucru ca sa se indrepte ori de cite ori greseste...la judecata de apoi de la a 2 a si ultima venire a lui isus pe pamint celor care au crezut si marturisit acest aspect li se va confirma viata vesnica si armonioasa cu dumnezeu iar celorlalti moartea vesnica alaturi de diavol si acolitii sai...e un verset de biblie care zice ca nu prin fapte ca sa nu se laude nimeni ci prin credinta...sper sa nu gresesc...e precizat undeva in biblie ca 40 de zile dupa moarte sufletul ramine pe pamint apoi se ridica la cer pentru prima judecata?ce se intimpla cu trupul celor morti pe apa sau in aer legat de inmormintare in pamint?despre rai consider ca e un loc perfect ca si dumnezeu in care cei care au crezut si marturisit ca isus e mesia isi petrec timpul pina la judecata de apoi cind li se va confirma viata vesnica...iadul e exact opusul raiului unde cei necredinciosi vor suferi chinuri pina la judecata de apoi cind vor primi moartea pe vecie...inca o data imi exprim parerea legat de ce inteleg pina la momentul asta...doamne ajuta!
 
AdministratorData: Miercuri, 13-Iun-12, 07:28:45 | Mesaj # 11
Sergent
Grup: Administratori
Mesaje: 25
Premii: 0
Reputaţie: 1
Status: Neconectat
Trebuie să vă spun că, prin concepția dumneavoastră despre mântuire sunteți foarte aproape de învățăturile de credință protestante, care susțin că omul are nevoie numai de credință pentru dobândirea mântuirii. Din acest motiv sunt nevoit să amintesc că încă din perioada bisericii primare au existat două tendințe majore, ambele greșite: pelagianismul, care considera că importante sunt faptele omului - neglijându-se conștient rolul credinței și al lucrării lui Dumnezeu în viața omului și augustinismul, care considera că mântuirea se dobândește exclusiv prin asumarea credinței, fără a fi nevoie de fapte bune. Ambele tendințe sunt rezultatul despărțirii dintre suflet și trup ce a fost provocat de dualismul dintre sensibil și inteligibil. Realitatea este însă alta pentru că întotdeauna credința stă la baza tuturor motivațiilor ulterioare și a faptelor omului, pe când faptele decurg firesc din convingerile  interioare avute, întemeindu-se pe suma tuturor intereselor persoanei.
"Credința este lucrătoare doar prin iubire" (Galateni V, 6), motiv pentru care nu poate fi separată de fapte, pentru a fi privită individual. Sfântul Apostol Iacov spunea: "Arată-mi credința ta fără fapte și eu din faptele mele îți voi arăta credința mea" (Iacov II, 18). Prin fapte, omul devine împreună lucrător cu harul lui Dumnezeu în vederea înaintării pe calea desăvârșirii: "Ce folos, frații mei dacă cineva zice că are credință, dar fapte nu are? Oare poate credința să-l mântuiască?" (Iacov II, 14) "Credința fără fapte moartă este" (Iacob II,20) . E foarte adevărat că Sfântul Apostol Pavel spunea: "El nu din pricina faptelor pe care le-am făcut noi întru dreptate, ci după mila Lui ne-a mântuit prin baia nașterii din nou și prin înnoirea Duhului Sfânt" (Tit III, 5), arătând astfel că mântuirea omului este o lucrare de interșanjabilitate între lucrarea omului cu cea a lui Dumnezeu: fără ajutor divin omul nu poate face mai nimic pentru propria mântuire, iar pe de altă parte Dumnezeu nu forțează pe nimeni, ci așteaptă libera asumare a omului pentru a desfășura opera de mântuire. Nu trebuie să uităm că și diavolii cred și se cutremură, dar credința lor nu-i mântuie tocmai pentru că e lipsită de podoaba faptelor bune!
În ceea ce privește șederea sufletului omului pe pământ încă 40 de zile după despărțirea de  trup, cea mai importantă mărturie scripturistică este perioada de patruzeci de zile petrecute de Mântuitorul după slăvita Sa înviere alături de Sfinții Săi ucenici și Apostoli, până la înălțarea cu trupul la ceruri. În toată această perioadă Mântuitorul Hristos s-a arătat de nenumărate ori Apostolilor, femeilor mironosițe, ucenicilor, încredințându-i de faptul că moartea nu poate avea stăpânire asupra omului.
V-am propus să îmi spuneți părerea dumneavoastră despre Rai și Iad. Din punct de vedere teologic vin și vă susțin afirmațiile, însă aș fi fost interesat să-mi descrieți cu cât mai multe detalii cum credeți că arată aceste două locașuri de sălășluire veșnică și eventual, care sunt pedepsele pe care credeți că le vor primii necredincioșii în viața de apoi. Aștept cu nerăbdare răspunsul dumneavoastră! Dumnezeu să vă binecuvinteze!
 
marianData: Joi, 13-Iun-13, 16:33:07 | Mesaj # 12
Locotenent
Grup: Utilizatori
Mesaje: 52
Premii: 1
Reputaţie: 0
Status: Neconectat
ziua buna parinte ionut...ma bucur tare de dialogul nostru in care astept sa se alature si niste cunoscuti de ai mei curind sper...sincer vorbind cit am fost in afganistan 3 ani numai la dumnezeu m am rugat sa ma ajute sa trec cu bine peste toate si sa revin acasa ceea ce s a si intimplat si i multumesc din suflet...in capitala kabul am citit pentru prima data biblia integral si de atunci revin aproape zilnic la anumite versete in functie de situatie...cam de prin 1998 am constientizat ce inseamna credinta in dumnezeu si de atunci merg pe linia asta...e clar ca toti sintem in continua perfectionare pe timpul vietii...tin legatura si cu un pastor baptist de la chisinau care mi a raspuns la multe intrebari in ultimii 6 ani si i multumesc...niciodata nu mi a sugerat sa trec la baptisti ci mi a raspuns la probleme cum a putut el bazat pe biblie...daca doriti il pot contacta si pe el sa intre in forum altfel nu voi face asta...acesta e siteul lui...
http://moldovacrestina.md/
...asadar legat de iad si rai personal ce am aflat e doar din biblie pe care o consider inspirata de duhul sfint si in care cred toti crestinii...imi amintesc doar un amanunt legat de iad in care cineva contactase sufletul rudei decedate si aceea se plingea de o sete cumplita...am mai auzit de o carte a unei vecine din sat ceva de genul cele nu stiu cite vami ale vazduhului dar n am avut ocazia s o citesc...apropo ce credeti se poate lua legatura sa zic asa cu cei decedati?daca da ce se poate face pentru a i mintui in cazul in care n au crezut si marturisit inclusiv faptic ca isus e mesia?ati mentionat mai sus de protestanti care zic ca doar credinta e suficienta pentru mintuire si personal consider ca faptele sint consecinta credintei si nu invers asa cum am si incercat sa explic anterior...despre rai stiu ca e descris ca ceva armonos si lumnos in care dumnezeu cel intreit ca persoana alinta sufletele celor drepti rasplatindu i astfel pentru credinta in el...sint sigur ca dumeavoastra aveti mai multe amanunte si va multumesc ca ne luminati si pe noi...faptul ca pozez uneori in avocatul diavolului nu este decit din nevoia de cunoastere si luminare a mea si semenilor mei...e greu sa i vorbesti unui crestin de alta confesiune despre alta carte decit biblia unanim recunoscuta ca venind de la dumnezeu...ce sa mai zic de persoane de alta religie cu care am multe contacte...am incercat cu diplomatie sa le explic filosfia crestina asa cum o inteleg eu dar nu i usor deloc...insa efortul nostru comun poate face minuni...multumesc lui dumnezeu ca m am nascut si evoluez in credinta cea dreapta crestina...doamne ajuta!
 
Forum » Test category » Nelămuriri şi sfaturi duhovniceşti » Căderea omului în păcat (De ce a trebuit ca Adam si Eva să cadă în păcat?)
  • Pagina 1 din 1
  • 1
Căutare: